încă

în târziul toamnei ce cade peste noi

înşir nădejdi şi fiori de ploi

am să tremur în gândul de octombrie

când vânturi cad , ploi ne învăluie.

ce nu ţi-am dat, ce nu mi-ai dat

nimeni nu ştie

fug de mine-n viteza o mie

cred, sper, gând încurajat spre ce o să fie.

am cerut o lacrimă ochilor mei

să plângă tristeţea, durerea din ei

să scalde seninul în flori de lumină

s-alunge durerea, bucuria să vină.

sufletu-mi sfâşiat în gheare de tigru

gândul împrăştiat ca de pistol de mare calibru

m-au uitat cei ce credeau în mine

iubirea fiind singura care-n viaţă mă ţine.

nu ştiu de ce cad, apoi mă ridic şi iar sper

de ce renunţ şi de la capăt o iau

când cad negurilor mă predau

de sunt tristă tu nu m auzi când zbier.

îmi zic adesea viaţa merge înainte

abia spre toamnă flori pe morminte

ele vor creşte, eu voi fi în ele

căci mă cunosc, sunt surorile mele.

iar cântarea în parfumuri de noapte

ştiu sigur, ea-mi va fi aproape

visul gândului ce vine din noi

lăsa-vom departe tristeţi, căderi şi nevoi.

să

să simt răcoarea-n

palme de culori

nescrise

să pot să cad

în zboruri imprecise

să-mi fie vorbele

nu goale, ci-nţelepte

curate albe pure şi perfecte

să caut tot ce-nseamnă viaţă

să pot da unui om povaţă

să pot vedea să sper să cred

să ştiu că undeva

am să găsesc speranţa

că de nu...

mă va

găsi ea.

22 iulie 2006